Cine mai locuiește cu noi în Athens?

Când am ajuns în Athens, curtea din fața și spatele casei părea doar atât: o curte umbroasă, cu arbori mari, un petic de iarbă, un gard și o alee care duce spre stradă. N-a durat mult până să descoperim că noi eram, de fapt, doar noii veniți.

Veverițele erau deja acasă

Sunt peste tot în Athens, dar cele din curtea noastră au devenit repede parte din decorul zilnic. Aleargă prin copaci, se plimbă pe gard și ne urmăresc activitatea de la o distanță pe care o consideră ele potrivită. Uneori se așază chiar în spatele nostru, suficient de aproape încât să intre în fotografie, dar fără să pară câtuși de puțin impresionate de prezența noastră.

Apoi am descoperit locatarii mai mici: chipmunks. Mult mai greu de fotografiat, pentru că apar, se opresc pentru câteva secunde și dispar. Unul dintre ei și-a ales drept punct de observație chiar treapta de la poarta noastră. Mic, dungat și cu coada aproape cât el, pare varianta de buzunar a veverițelor care patrulează prin copaci.

Cicadele. Sau prima noastră confruntare cu fauna locală

Și apoi au venit cicadele. De fapt, mai întâi le-am auzit. Zgomotul lor face parte din fundalul sonor al verii în Georgia, în fiecare seară. Imposibil de ignorat și îngrozitor de zgomotoase.

Într-o seară am ieșit din casă și am călcat, fără să-mi dau seama, chiar pe o cicadă. A început să țipe. Bineînțeles că am țipat și eu. Nu știu care dintre noi s-a speriat mai tare, dar eu am avut avantajul unei uși foarte aproape. Am intrat imediat în casă și am închis-o, lăsând-o pe Vero afară să se descurce cu situația.

Welcome to Georgia: cinci pompieri și un șarpe

Eu, Vero și Cristi tocmai ne întorseserăm dintr-o vizită la un câmp experimental de bumbac. Și, cum devenise deja obiceiul, ne-am strâns în curte pentru o sesiune foarte serioasă de „analiză și reflecție asupra ideii de Extensie”. Adică…suc, povești și comentarii despre ce văzuserăm peste zi.

Ni s-a alăturat și Oana și am început să-i povestim. Pe lângă bumbac, vizitaserăm și ferma unui jamaican care voia să-și extindă sistemul de irigații și pentru alte culturi.

— Și unde l-ați găsit pe jamaican? În câmpul de bumbac? a întrebat Oana.

Pentru o fracțiune de secundă, întrebarea a rămas suspendată în aer.

— Nu, Oana. Nu-i mai folosesc. Acum au mașini.

A urmat exact genul acela de secundă de liniște în care creierul încearcă să decidă dacă a auzit bine – și apoi râsul general. Și exact în momentul acela, Cristi a văzut cu coada ochiului ceva care trecea foarte liniștit pe lângă noi.

Un șarpe.

Nu unul pe care să trebuiască să-l cauți prin iarbă ca să fii sigur că l-ai văzut. Un șarpe mare, negru, care traversa curtea nestingherit, de parcă noi eram musafirii și el locuia acolo.

Reacția a fost instantanee. Oana și Cristi s-au urcat pe scaune. Fără discuții, fără evaluarea riscului, fără „ne ține, nu ne ține scaunul?” Noi două am dat năvală în casă – dar nu atât de repede încât să uităm să-i fotografiem pe Oana și Cristi cocoțați pe scaune. Siguranța înainte de toate. Documentarea, imediat după. From observation to action, în cea mai pură formă a sa.

De pe scaun, Oana a început să strige către Mihaela: — Închide ușa! Închide ușa la casă! Șarpele, în schimb, nu părea deloc impresionat de agitația noastră. Și-a continuat încet drumul spre gardul dintre curtea noastră și cea a lui Cristi, unde s-a oprit și, la un moment dat, a dispărut din raza noastră vizuală. Noi? Cu ochii pe gard și telefoanele pregătite. Pentru că poți să fii îngrozit de un șarpe și, în același timp, să consideri absolut necesar să documentezi situația.

A urmat prima încercare de intervenție instituțională. Am sunat la Animal Control. N-a răspuns nimeni. Mesajul automat ne-a informat că, dacă este o urgență, putem suna la 911. Am deliberat vreo cinci minute. Până și noi am ajuns la concluzia că poate ar fi greu de explicat la 911 că urgența constă într-un șarpe care stă liniștit lângă gard, în timp ce patru adulți îl fotografiază.

Așa că l-am sunat pe Mark, proprietarul casei. Mark a încercat să ne liniștească. Șarpele nu era veninos. Era chiar, din punctul lui de vedere, un șarpe foarte util: mănâncă rozătoare și poate mânca inclusiv alți șerpi. Probabil, ne-a explicat el, aveam chipmunks prin curte și venise după ele. Argument impecabil ecologic. Complet inutil pentru noi. Noi încercam să-i explicăm că nu putem trăi cu așa ceva în curte. Mark, încercând probabil să înțeleagă dimensiunea culturală a problemei, ne-a întrebat ce fel de șerpi avem în România. Nu era momentul în care ne doream un schimb internațional de experiență în herpetologie. Și, chiar în timp ce vorbeam cu el, șarpele s-a întors. Am țipat. Șarpele s-a ascuns din nou.

Și atunci eu și Vero ne-am amintit de un detaliu important: chiar lângă noi era stația de pompieri. Pompierii rezolvă tot felul de situații. De ce nu și un șarpe? Așa că ne-am dus frumos amândouă la stație, le-am explicat situația și… au venit. Nu unul. Cinci pompieri. Cinci pompieri contra unui șarpe. Numai că șarpele, probabil mulțumit de mobilizarea de forțe pe care reușise să o producă, dispăruse. Pompierii au căutat, s-au uitat prin curte și ne-au explicat, exact ca Mark, că nu este veninos. Da, poate mușca, dar este un șarpe „bun”. Poziția noastră a rămas neschimbată: — Dacă e atât de bun, luați-l acasă. Noi nu-l vrem.

În lipsa suspectului, pompierii s-au întors la stație. Iar noi ne-am întors la masă. Teoretic. Practic, stăteam aproape nemișcați, fiecare urmărind alt sector al curții. Discuția despre Extension continua, dar în paralel începuse deja și evaluarea unor soluții alternative de cazare. Hotelul părea o variantă rezonabilă. Preferabil o cameră la un etaj cât mai sus. Și atunci șarpele a reapărut.

Vero a fugit la stația de pompieri. De data aceasta i-a găsit la masă. Oamenii și-au lăsat mâncarea și au venit din nou să salveze românii. Și de data aceasta, șarpele era acolo. L-au prins. Cu un prosop.

După toată mobilizarea noastră – Animal Control, proprietar, dezbateri despre 911, două intervenții ale pompierilor și planuri de evacuare la hotel – problema a fost rezolvată cu un prosop. Pompierii au plecat cu șarpele, noi am făcut, bineînțeles, fotografia oficială a operațiunii, după care ne-am întors în curte.

Și am rămas până târziu. Discutând Extension. Pentru că, până la urmă, pentru asta ne adunaserăm. A fost probabil cel mai complet „Welcome to Georgia!” primit până acum. De atunci, ne uităm ceva mai atent pe unde călcăm.

Iar a doua zi, un chipmunk zburda fericit prin curte. M-am uitat la el și i-am spus: — Poți să stai liniștit. Ești în siguranță acum.

Opiniile exprimate pe acest blog ne aparțin și nu reflectă poziția oficială a Programului Fulbright, University of Georgia sau a USAMV București.

Pagini: 1 2 3