Angélique Kidjo. Cinci Grammy. Bilete gratis. Și noi acolo.

De când suntem la UGA, am început să înțelegem că merită să fim atente la ce se întâmplă prin campus. Nu știi niciodată ce apare în program. De data aceasta a apărut un concert.

Angélique Kidjo.

Recunosc, numele nu era unul pe care să-l fi avut în playlist. Apoi am citit puțin. Cântăreață originară din Benin, cinci premii Grammy, una dintre cele mai cunoscute voci ale muzicii africane contemporane, cu un stil în care se întâlnesc ritmurile vest-africane, Afrobeat, jazz, funk, R&B și pop. Cu doar câteva săptămâni înainte să o vedem noi la UGA, Angélique Kidjo primise o stea pe Hollywood Walk of Fame, devenind prima artistă muzicală africană care a primit această distincție. Și urma să cânte aici, la UGA. Mai mult, concertul era gratuit. Trebuia doar să-ți rezervi biletul. Așa că ne-am urcat în autobuz și am plecat la concert.

Angélique Kidjo nu venise la UGA doar pentru concert. În perioada 8–10 septembrie, ca Delta Visiting Chair for Global Understanding, a participat la întâlniri cu studenții și la o conversație publică la 40 Watt Club, încheind cele trei zile cu un concert la Hodgson Concert Hall. Noi am ajuns la ultima parte.

Și am mai făcut o descoperire, UGA are o sală de concerte adevărată. Hodgson Concert Hall are aproximativ 1.100 de locuri, dispuse inclusiv în jurul scenei, și este genul acela de spațiu în care, când intri, uiți puțin că ești într-un campus universitar. La 7:30, când a început concertul, sala era plină, de fapt, spectacolul fusese anunțat oficial ca sold out.

Angélique Kidjo a apărut pe scenă cu o energie pe care fotografiile nu prea reușesc s-o redea. Mică de statură, îmbrăcată în culori imposibil de ignorat, cu o voce enormă și o trupă care a făcut ca Hodgson Hall să nu mai semene pentru mult timp cu o sală în care publicul trebuie să stea frumos pe scaune.

Dar concertul nu a fost numai ritm și energie. Între melodii, Kidjo a vorbit cu publicul. Despre Africa, despre speranță, despre unitate și despre ideea, foarte simplă în fond, că oamenii, indiferent de unde vin, își doresc același lucru, o viață mai bună. Mesajele făceau parte din spectacol și se întorceau în muzică. Kidjo vorbea cu sala, îi făcea pe oameni să răspundă, să cânte, să participe. Și publicul nu a avut nevoie de prea multă convingere.

La început, am stat.

Am ascultat.

Am aplaudat.

După aceea s-a terminat cu disciplina.

Oamenii au început să se ridice. Mai întâi câțiva, apoi tot mai mulți, iar în fața scenei s-a format un mic ring de dans improvizat. Sala elegantă de concert era aceeași, numai că publicul nu mai avea nicio intenție să rămână spectator.

Unii dintre spectatori păreau să prindă ritmul fără niciun efort. Relaxați, naturali, cu tot corpul în muzică. Noi, ceilalți, eram la fel de entuziasmați și absolut hotărâți să participăm. Doar că entuziasmul și coordonarea nu sunt întotdeauna același lucru.

Și totuși, nimănui nu-i păsa. Cred că exact aici a fost partea cea mai frumoasă a serii. Nu conta cine știa să danseze, cine doar încerca și cine se mișca aproximativ în direcția corectă. Oameni diferiți, de vârste diferite, cântau și dansau împreună, iar Kidjo reușise să transforme o sală de concerte într-o petrecere.

În momentul acela, ce spusese mai devreme despre unitate nu mai suna deloc ca un mesaj de scenă. Era chiar acolo, în fața noastră.

Iar la final mi-am dat seama că venisem să vedem o artistă despre care, cu puțin timp înainte, știam foarte puțin și plecam după ce cântasem și dansasem pe muzică din Benin, într-o sală de concerte din Georgia.

Se pare că și asta face parte din experiența UGA.

Opiniile exprimate pe acest blog ne aparțin și nu reflectă poziția oficială a Programului Fulbright, University of Georgia sau a USAMV București.