În umbra unui agent de Extensie: 5 Fellows, 5 experiențe

Într-o postare anterioară am încercat să răspundem la întrebarea: „Ce este, de fapt, Extension?”. După mai multe vizite în teren, începusem să înțelegem cum funcționează sistemul și rolul oamenilor care fac legătura dintre universitate și comunitate.

De data aceasta, nu am mai mers în vizită. Am făcut shadowing. Fiecare dintre noi a fost repartizat unui agent de Extensie dintr-un alt county pe care l-am urmat în programul lui obișnuit. Nu exista un itinerar comun și nici o listă de activități pe care trebuia să le bifăm cu toții. Fiecare agent avea propriul program, propriile întâlniri și propriile probleme de rezolvat.

Mihaela a plecat în Hall County cu Garret, Cristi în Oconee și Walton Counties cu Joel, eu în Oglethorpe County cu Shanna, Vero în Barrow County cu Josh, iar Oana în Jackson County cu Greg. Dimineața plecam în direcții diferite. Seara ne întorceam cu povești complet diferite. Și tocmai asta a făcut experiența atât de interesantă.

Am ajuns pe câmpuri experimentale și în ferme, am stat de vorbă cu producători, am urmărit probleme concrete și soluții căutate chiar acolo unde apăreau. Am văzut irigații, culturi, dar și toate acele conversații aparent mărunte din care se construiește, de fapt, relația dintre agent și comunitate.

Uneori vizita fusese programată. Alteori apărea o întrebare care schimba traseul zilei. Uneori agentul avea răspunsul pe loc. Alteori urma un telefon, o fotografie, o probă, un specialist de la UGA sau o revenire ulterioară.

Traseele noastre ne-au dus în locuri foarte diferite. Unul dintre ele a fost o fermă de pui de carne care ne-a surprins în primul rând prin scară și prin nivelul de automatizare. Ferma avea opt hale, fiecare cu aproximativ 35.000 de pui, crescuți de la vârsta de o zi până la aproximativ cinci săptămâni. Și totuși, pentru funcționarea fermei erau suficienți doi angajați. Aproape totul era automatizat și monitorizat centralizat: ventilația, temperatura, iluminatul, hrana și apa. O mare parte dintre parametri puteau fi urmăriți și controlați direct de pe telefon. În ciuda numărului impresionant de păsări, halele erau foarte curate, iar intervenția umană directă era surprinzător de redusă. Ne-a atras atenția și modul de gestionare a mortalităților. Păsările moarte erau procesate într-un compostor rotativ închis, în care aerarea și amestecarea materialului erau controlate. Compostul obținut era apoi folosit pe terenurile fermei cultivate pentru fân. Era unul dintre acele locuri în care mai multe lucruri pe care le discutăm de obicei separat – producție, tehnologie, eficiență, gestionarea deșeurilor și reutilizarea nutrienților – puteau fi văzute funcționând împreună, în același sistem.

La o altă fermă, imaginea era aproape opusă. Vacile pentru carne erau crescute în sistem extensiv, libere pe suprafețe de pășune și pădure. Aici tehnologia nu era la fel de vizibilă, dar relația cu Extension era la fel de concretă. Fânul folosit pentru hrănirea animalelor era analizat periodic pentru a-i determina valoarea nutritivă, iar agenții îi învățau pe fermieri cum să recolteze corect probele și cum să le aducă pentru analiză. Un detaliu aparent simplu, dar important: nu este suficient să ai fân; trebuie să știi și ce conține, pentru a putea adapta hrana animalelor.

O altă oprire ne-a arătat și ce se întâmplă după ce produsul agricol este obținut: cum ajunge el la consumator. Am vizitat o fermă care își comercializa direct produsele, inclusiv lapte A2, obținut de la vaci selecționate pentru a produce această variantă a beta-cazeinei. Era un produs de nișă, vândut la un preț considerabil mai mare decât laptele obișnuit. Dar poate cel mai surprinzător lucru nu era laptele, ci modul în care era vândut. Nu exista vânzător. Intrai, îți alegeai produsele și plăteai singur. Un mic magazin de fermă care funcționa, în esență, pe încredere.

Dar activitatea agenților nu însemna numai ferme și vizite programate. Uneori, următoarea oprire începea pur și simplu cu un telefon.

Într-un caz, cineva avea o problemă la o magnolie și voia să afle ce se întâmplă. Agentul a mers la fața locului, a examinat planta și a identificat problema: afide.

Un alt apel ne-a dus într-o cu totul altă direcție. Un proprietar era îngrijorat de starea unei zone împădurite de pe proprietatea sa și suspecta că vecinii ar fi putut pulveriza intenționat o substanță care afectase vegetația. Agentul a mers să vadă situația la fața locului. Și aici lucrurile deveneau interesante. Nu toate întrebările aveau un răspuns imediat și nu orice suspiciune putea fi confirmată doar privind plantele. Rolul agentului era mai întâi să observe, să pună întrebările potrivite și să stabilească ce putea fi verificat și ce trebuia investigat mai departe.

Pentru noi, astfel de momente au fost poate chiar mai relevante decât vizitele programate. Arată cum poate arăta o zi obișnuită: pleci cu un program și, între timp, sună telefonul.

Într-o altă zi, trei dintre traseele noastre s-au întâlnit. Vero, Cristi și cu mine am ajuns împreună pe câmpurile experimentale de bumbac. La prima vedere, erau rânduri după rânduri de bumbac. Dar fiecare parcelă făcea parte dintr-un experiment. Diferite variante de cultivare și tratament erau testate și urmărite în timp, inclusiv cu ajutorul imaginilor satelitare, pentru a vedea cum răspund plantele în condiții diferite. Aici am văzut foarte clar legătura dintre cercetare și ceea ce ajunge efectiv la fermier. Datele adunate din parcelele experimentale nu rămâneau într-un raport sau într-un articol științific. Ele deveneau informații pe care fermierii le puteau folosi pentru a lua decizii mai bune: când să intervină, cum să gestioneze apa, cum răspunde cultura la diferite tratamente și ce practici funcționează cel mai bine în condițiile locale. Pentru noi, a fost una dintre zilele în care ideea de Extension a devenit foarte concretă: expertiza are valoare atunci când ajunge la omul care o poate folosi.

În aceeași zi, am ajuns pe o proprietate care nu semăna cu nimic din ce văzuserăm până atunci. Proprietarul, originar din Jamaica, avea multe planuri și părea hotărât să le încerce pe toate. Cultiva porumb și hibiscus, avea o mică seră, făcea compost și voia să dezvolte inclusiv activități prin care oamenii din oraș să învețe să-și cultive singuri plantele în ghivece. Era greu să pui proprietatea într-o singură categorie. Era puțin din toate și, mai ales, foarte multe idei. Motivul concret al vizitei noastre era sistemul de irigații. Avea deja unul, dar voia să-l extindă pentru noile suprafețe și culturi pe care le avea în plan. Agentul a început să se uite la instalația existentă, la sursa de apă și la ceea ce proprietarul voia să facă mai departe. Numai că discuția nu s-a limitat prea mult timp la irigații. Proprietarul avea întrebări. Și idei. Multe idei. De fiecare dată când părea că am lămurit un lucru, apărea altul: compost, seră, porumb, hibiscus, educație pentru oamenii din oraș, următoarea cultură, următorul proiect. Discuția cu el a fost deliciul zilei.

Și nu toate zilele de Extension ne-au dus în ferme. O parte importantă a experienței noastre a fost 4-H, programul de dezvoltare pentru copii și tineri din cadrul Cooperative Extension. Ideea lui este simplă și foarte vizibilă în activități: learning by doing. Copiii învață făcând – de la agricultură, știință și nutriție până la tehnologie, leadership și implicare în comunitate. Cu cei mici, activitatea putea fi foarte simplă: semințe, planșe, lipici și primele discuții despre plante și despre cum cresc ele. Cu adolescenții, lucrurile ajungeau până la programarea unor roboți care trebuiau să execute diferite sarcini. Același principiu, doar nivelul se schimba. La un alt liceu, perspectiva era deja alta. Am întâlnit un grup de elevi selectați de școală pentru potențialul lor de leadership. Am discutat despre ce înseamnă să lucrezi cu oameni diferiți și am făcut un test de personalitate care îi ajuta să își identifice propriul stil, punctele forte și felul în care interacționează cu ceilalți. Nu era vorba despre a le spune cum trebuie să fie un lider, ci despre a-i face să înceapă prin a se înțelege mai bine pe ei înșiși. Cu adolescenții de aproximativ 16 ani, learning by doing căpăta și o dimensiune tehnologică: programau roboți și îi făceau să execute diferite sarcini. Una dintre activitățile care ne-au rămas cel mai mult în minte s-a petrecut în bucătărie. Împreună cu un grup de copii de aproximativ 10–12 ani, am pregătit mâncare pentru o familie din comunitate care trecea printr-o perioadă dificilă. Noi nu știam cine era familia și, în timp ce găteam, copiii au început spontan să se întrebe pentru cine ar putea fi. Unul a spus că poate gătim pentru vecinul lui, care își pierduse locul de muncă. Altul s-a gândit la sora lui mai mare, care uneori nu avea suficientă mâncare. Și, aproape fără să ne dăm seama, o activitate despre gătit și voluntariat ne-a arătat ceva mult mai profund despre comunitatea în care ne aflam. Copiii aceia nu vorbeau despre situații abstracte. Vorbeau despre oameni pe care îi cunoșteau. Uneori chiar despre propriile familii. În aceeași încăpere puteai descoperi și o Americă pe care nu o vezi neapărat din campus sau din centrul orașului. O fetiță ne-a povestit, de exemplu, că tatăl ei lucra ca rodeo clown – o ocupație despre care nici nu știam că există până atunci. Activitățile 4-H puteau arăta cu totul altfel. Adolescenți de aproximativ 16 ani programau roboți și îi făceau să execute diferite sarcini. De la o sămânță lipită pe o planșă până la programarea unui robot, firul era însă același: copiii nu erau puși doar să asculte. Erau puși să facă.

Cinci Fellows, cinci agenți și experiențe foarte diferite. Puse împreună, însă, ne-au arătat același lucru: cât de aproape poate fi o universitate de comunitatea pe care o deservește. Cu câteva săptămâni în urmă încercam să înțelegem ce este Extension. Acum începem să ne întrebăm cum am putea face ca ceva asemănător să funcționeze și acasă.

Opiniile exprimate pe acest blog ne aparțin și nu reflectă poziția oficială a Programului Fulbright, University of Georgia sau a USAMV București.