Două prietene, două burse Fulbright, de la București la Athens
Împărțim un birou, dar asta e partea cea mai puțin importantă. Adevărul e că suntem bune prietene. Aceeași facultate (Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București), același domeniu, aceleași pauze de cafea în care ne plângem de aceleași termene, dar și aceleași discuții care n-au nimic de-a face cu munca. Așa că, atunci când am hotărât să aplicăm la Fulbright, ni s-a părut cel mai firesc lucru din lume s-o facem amândouă. Ce nu ne-a trecut prin cap, pentru că pur și simplu nu îndrăznești să te gândești la asta, era că am putea câștiga amândouă.
Ne-am trimis aplicațiile; a urmat interviul în zile diferite. Veronica a fost prima. A doua zi am urmat eu și apoi tăcere. Genul de tăcere în care reîmprospătezi inboxul mai des decât ai vrea să recunoști.
Eu am aflat prima. Am deschis mailul și l-am citit de două ori, ca să fiu sigură că nu-mi imaginez. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sun pe Vero. „Deschide-ți mailul. Acum.” Și acolo, în inbox-ul ei, același mesaj:
„Congratulations! We have the pleasure to inform you that you have been nominated a principal finalist, as a result of the interview for the 2026-2027 Fulbright-RAF Scholar Award (Agricultural Extension Services).”
Într-o secundă, nu mai eram două colege care aplicaseră la același program; eram două prietene care plecau împreună la University of Georgia, în Athens, la mii de kilometri de biroul nostru comun.
Care erau șansele? Nu știm numărul exact și poate e mai frumos că nu-l știm. O bursă Fulbright din România e greu de prins și pentru un singur om. Ca două prietene din același birou să o prindă în același an, la aceeași universitate, e genul de coincidență pe care o întâlnești doar în filme.
Blogul acesta e povestea a ceea ce urmează. 4 luni departe de casă, într-o lume nouă, cu tot ce vom învăța, ce ne va surprinde și ce vom duce înapoi acasă. Îl scriem în doi, pentru că așa a început totul: cu o prietenie, un birou împărțit și o întrebare la care încă zâmbim.
Care erau șansele? Se pare că exact cât trebuia.
Two friends, two Fulbright grants, from Bucharest to Athens
We share an office, but that’s the least interesting thing about us. The truth is, we’re close friends. Same department (Faculty of Land Reclamation and Environmental Engineering, University of Agronomic Sciences and Veterinary Medicine of Bucharest), same field, the same coffee breaks where we complain about the same deadlines, and just as many conversations that have nothing to do with work. So when we decided to apply for Fulbright, doing it together felt like the most natural thing in the world. What never crossed our minds, because you just don’t let yourself go there, was that we might both win.
We sent in our applications; then came the interviews, on different days. Veronica went first. The next day it was my turn, and then, silence. The kind of silence where you refresh your inbox more often than you’d like to admit.
I found out first. I opened the email and read it twice, just to be sure I wasn’t imagining it. The first thing I did was call Vero. „Check your email. Right now.” And there it was, in her inbox, the same message:
„Congratulations! We have the pleasure to inform you that you have been nominated a principal finalist, as a result of the interview for the 2026-2027 Fulbright-RAF Scholar Award (Agricultural Extension Services).”
What were the odds? We don’t know the exact number, and maybe we shouldn’t know. A Fulbright grant from Romania is hard to land even for one person. For two friends from the same office to land it the same year, at the same university, that’s the kind of coincidence you only find in the movies.
This blog is the story of what comes next. Four months far from home, in a new world, with everything we’ll learn, everything that will surprise us, and everything we’ll carry back home. We’re writing it together, because that’s how it all began: with a friendship, a shared office, and a question we’re still smiling about.
What were the odds? Turns out, exactly right.
The views on this blog are our own and do not represent the Fulbright Program, the University of Georgia, or USAMV Bucharest.
Lasă un răspuns